Pentru ochiul modern, Solstițiul de Iarnă este doar un reper astronomic – cea mai scurtă zi, cea mai lungă noapte, o consecință mecanică a înclinării axei Pământului.
Pentru cei Vechi însă, acesta era Marea Oprire.
Un moment liminal, în care Soarele părea să se oprească din mersul său, suspendat între viață și dizolvare. În această tăcere adâncă, forța solară cobora simbolic în mormântul său – redusă la esență, la scânteia ascunsă în întuneric.
La Sarmizegetusa Regia, piatra și cerul încă păstrează memoria acestui mister. Munții nu au fost aleși întâmplător. Ei au fost integrați într-o arhitectură sacră, aliniată ritmurilor cerești, într-un dialog viu între pământ, soare și conștiința umană. Aici, solstițiul nu era doar observat, ci trăit.
Acesta era momentul Nigredo-ului alchimic: faza negrului, a dezgolirii, a tăcerii sacre dinaintea renașterii.
Așa cum Soarele este simbolic doborât și îngropat, la fel și inițiatul coboară – în umbră, în incertitudine, în noaptea interioară unde sensurile se destramă pentru a putea fi recreate.
Și totuși, speranța rămâne.
Pentru că în cea mai lungă noapte este ascuns Cuvântul pierdut.
Focul care nu se stinge. Promisiunea că lumina, odată oprită, își va începe din nou ascensiunea lentă și inevitabilă.
Pietrele de la Sarmizegetusa Regia stau încă mărturie acestei legi eterne: moartea nu este niciodată un sfârșit, ci doar o poartă.