Ca pentru orice lucru ce există în lume, el trebuie să aibă o istorie, iar asta voi redacta în incipitul acestui argument, de unde a început această curiozitate si care a fost procesul de gândire, fiindcă treaba unui istoric este de a afla trecutul pentru a înțelege prezentul si prezice viitorul, iar pentru ceva să fie considerat știință el trebuie să aibă o metodologie de cercetare.
De unde a plecat ?
Întrebarea mea despre natura Zeilor și a Cosmosului nu a apărut dintr-un interes abstract sau speculativ, ci dintr-o discuție concretă, purtată în cadrul unui seminar de istorie bizantină, despre modelele de conducere din Antichitatea târzie. Discuția a pornit de la opoziția dintre modelul tetrarhic și cel monarhic, iar observația profesorului, că tetrarhia este, în esență, un produs al unei gândiri politeiste, în timp ce monarhia reflectă o gândire monoteistă a deschis o fisură intelectuală care m-a obligat să merg dincolo de subiectul inițial. Am fost de acord ambii, fără dificultate, asupra limitelor fiecărui model. Tetrarhia este fragilă, deoarece presupune cooperarea a mai multor centre de voință care, în mod natural, tind să tragă în direcții diferite. Monarhia, în schimb, rezolvă problema coerenței, dar o face cu prețul rigidității, al impunerii autorității și al riscului constant al uzurpării. Istoria bizantină oferă suficiente exemple în acest sens, ca de exemplu: uzurpatorul Phocas, cel care l-a detronat pe împăratul Mauriciu în urma revoltei din anul 602. Totuși, aceste constatări nu m-au interesat ca judecăți politice, ci ca simptome ale unor moduri diferite de a înțelege ordinea lumii.
În acel moment, discuția a depășit implicit cadrul istoric și a atins un nivel mai profund. Din perspectiva profesorului, monoteismul ar „învinge” cu ușurință politeismul, deoarece lumea este ordonată, coerentă și unitară; iar această ordine ar reflecta voința unui singur Dumnezeu. Creștinii, au acest argument, nu au făcut decât să privească natura și să constate unitatea ei fundamentală.
Această afirmație m-a obligat să mă opresc. Nu pentru că aș nega ordinea naturii, ci pentru că mi s-a părut problematică identificarea ordinii cu unicitatea cauzei. Ca politeist, dar și ca student al istoriei, nu pot ignora faptul că oamenii lumii vechi, profund religioși și în mare parte politeiști, au pus aceleași întrebări fundamentale despre Univers. Mai mult, ei au făcut-o într-un mod care nu se reduce la mitologie poetică, ci care deschide drumul gândirii filosofice și științifice, în cuvintele mele, au fost pionierii metodelor științifice, cum ar fi: observarea naturii și experimentul. Filosofii presocratici nu se mulțumeau cu explicațiile mitice ale lui Homer și Hesiod. Ei se întrebau din ce este făcută lumea, care este principiul ei originar și cum se explică trecerea de la dezordine la ordine. Thales căuta arché-ul în apă; Anaximandru vorbea despre ápeiron, infinitul nedeterminat; Anaximene despre aer; Pitagora despre număr, proporție și geometrie. Aceste răspunsuri nu sunt naive, ci reprezintă încercări serioase de a înțelege structura profundă a realității (aceste întrebări le vom relua mai jos în argumnet).
La fel de importantă este întrebarea: cum apare ordinea din haos? Anaxagoras introduce Nous-ul, intelectul ordonator care pune lumea în mișcare; pitagoreicii văd ordinea ca rezultat al armoniilor matematice. În toate aceste cazuri, ordinea nu este negată, dar nici redusă la voința arbitrară a unei singure entități. Ea este rezultatul interacțiunii unor principii, forțe sau structuri multiple. Privită din această perspectivă, știința modernă nu infirmă, ci mai degrabă complică imaginea. Universul este compus din stele, planete, galaxii, nebuloase, materie vizibilă și invizibilă, fiecare guvernată de legi specifice. Ordinea există, dar este stratificată, diferențiată și dinamică. Nu avem un singur nivel explicativ, ci o pluralitate de niveluri care coexistă.
În acest punct, întrebarea devine inevitabilă: are natura un scop? Aristotel răspundea afirmativ, vorbind despre telos, despre tendința fiecărui lucru de a-și actualiza propria natură așa cum ghinda tinde să devină stejar. Această viziune introduce o finalitate internă, nu impusă din exterior, și permite gândirea unui Cosmos ordonat fără a fi necesar un control unic, centralizat și absolut. De aici se naște problema care mă interesează cu adevărat. Dacă Universul este ordonat, dar plural; coerent, dar stratificat; inteligibil, dar nu simplu, atunci politeismul nu apare ca o formă inferioară de gândire, ci ca un model simbolic mai apropiat de complexitatea realității. Zeii nu sunt concurenți ai ordinii, ci expresii ale ei, fiecare corespunzând unui nivel, unei funcții sau unei dimensiuni a Cosmosului.
Astfel, întrebarea mea despre natura Zeilor și a Cosmosului nu este o polemică teologică, ci o încercare de a înțelege dacă pluralitatea, atât în plan Cosmic, cât și în plan simbolic, nu este mai fidelă modului în care funcționează lumea însăși.
Monoteism, politeism și problema ordinii Cosmice
(o abordare comparativă)
Pentru a evita o polemică sterilă centrată pe întrebarea „cine are dreptate”, este necesar ca argumentul monoteist privind unitatea Cosmosului să fie prezentat mai întâi în termenii propriei sale logici interne. Numai în acest mod pot fi analizate, ulterior, limitele și posibilitățile sale explicative în raport cu cunoașterea științifică modernă, fără a cădea într-o confruntare ideologică.
În gândirea monoteistă, Cosmosul este conceput ca o unitate coerentă, ordonată și stabilă, deoarece își are originea într-o voință unică, transcendentă și atotputernică. Această voință Divină este plasată la începutul tuturor lucrurilor și conferă Universului ordine, sens și finalitate. Regularitatea fenomenelor naturale este interpretată ca expresie directă a acestei voințe, iar caracterul inteligibil al lumii devine un argument teologic pentru unicitatea cauzei sale ultime. În acest cadru, explicația Cosmologică funcționează în interiorul unei epistemologii a credinței, în care adevărul este garantat prin ortodoxie, înțeleasă ca adeziune corectă la un set de dogme considerate imuabile. Forța acestui model constă în eleganța și coerența sa internă. Totuși, dificultățile apar nu la nivelul consistenței teoretice, ci la nivelul flexibilității epistemologice.
Odată fixată prin revelație, explicația Cosmologică monoteistă devine dificil de ajustat fără a pune sub semnul întrebării însăși structura credinței. În acest sens, relația dintre monoteism și știința modernă rămâne una tensionată, întrucât cunoașterea științifică operează prin revizuire continuă, ipoteză și falsificare, iar modelele explicative sunt permanent supuse corecției.
În contrast, politeismul este adesea perceput, mai ales în discursul modern, ca fragmentar, instabil sau arhaic. Această percepție se sprijină însă, în mare măsură, pe o lectură mitologică reductivă, care confundă expresia simbolică a mitului cu nivelul său filosofic și Cosmologic. O analiză mai atentă a gândirii antice arată că politeismul nu este lipsit de coerență, ci funcționează pe un alt principiu epistemologic. Sistemele religioase politeiste sunt structurate predominant în jurul ortopraxiei, adică al practicii corecte, mai degrabă decât al adeziunii intelectuale la un set fix de afirmații dogmatice. Accentul cade pe menținerea unei relații funcționale și rituale cu ordinea lumii, nu pe formularea unei doctrine Cosmologice definitive. Această structură permite o elasticitate conceptuală mai mare, în care noile observații asupra naturii nu subminează cadrul religios, ci pot fi integrate gradual.
În acest context, tradiția nu este concepută ca un corpus static de adevăruri imuabile, ci ca o practică transmisă și ajustată în timp: un ansamblu de obiceiuri, reprezentări și interpretări care au trecut testul duratei tocmai prin capacitatea lor de adaptare la contexte istorice și culturale diferite. Această dinamică face ca politeismul să fie compatibil cu o viziune a lumii în care realitatea este complexă, stratificată și supusă schimbării.
În raport cu această structură, știința modernă, având ca scop înțelegerea naturii prin observație, experiment și modelare, nu intră într-un conflict structural cu politeismul. Dimpotrivă, aprofundarea cunoașterii naturii poate contribui la o înțelegere mai nuanțată a modului în care principiile Divine sunt concepute simbolic. Zeii nu apar ca alternative explicative la legile naturale, ci ca expresii ale ordinii, funcțiilor și forțelor care structurează Cosmosul.
Astfel, relația dintre știință, natură și Divin nu este una de excludere, ci de clarificare reciprocă. Printr-o înțelegere mai profundă a naturii, se conturează mai limpede și arhitectura simbolică a Divinului, fără a fi necesară reducerea realității la un principiu unic sau, dimpotrivă, la un haos lipsit de sens, fiindcă așa cum filozofii antici înțelegeau, că prin observarea naturii, putem înțelege mai bine Divinul implicit si mecanismul Cosmosului.
Revenind la argument, care sunt intrebarile fundamentale?
Încă din Antichitate, filozofii presocratici au formulat întrebările fundamentale ale Cosmologiei: care este substanța originară a lumii (archē)? Cum ia naștere ordinea din haos? Are natura un scop (telos)? Există o pluralitate a lumilor? Răspunsurile lor, deși diferite, converg într-un punct esențial: realitatea nu este reductibilă la un singur principiu simplu și personal, ci este rezultatul manifestării unei esențe primordiale în forme multiple. Apa lui Thales, apeironul lui Anaximandru, aerul lui Anaximene, numărul pitagoreic sau intelectul ordonator al lui Anaxagoras nu sunt zei personali în sens religios, dar nici simple abstracții; ele reprezintă încercări de a înțelege pluralitatea ordinii lumii din interiorul ei, nu prin apel la o cauză externă absolută.
Această perspectivă este consolidată de Aristotel, care introduce ideea de telos: lucrurile nu există la întâmplare, ci tind să-și împlinească natura proprie. Ghinda devine stejar nu pentru că o voință externă o constrânge, ci pentru că această devenire este înscrisă în structura ei. Ordinea este, astfel, imanentă, nu impusă din exterior. Această viziune deschide calea unei Cosmologii în care Divinul nu este separat de natură, ci se manifestă prin ea. În monoteism, dimpotrivă, ordinea lumii este rezultatul unei voințe unice, transcendente, care creează ex nihilo și guvernează Universul prin legi ce reflectă o rațiune Divină unitară. Epistemologic, acest model introduce o ruptură fundamentală: omul, ființă finită și imersată în natură, nu poate cunoaște direct intențiile unei minți infinite aflate dincolo de lume. Accesul la adevăr este mediat de revelație, text sacru și autoritate interpretativă. Știința este acceptată atâta timp cât nu contrazice acest cadru revelat, iar tensiunea dintre observație și dogmă rămâne structurală.
Raspunsul pe care l-am gasit
Politeismul, în schimb, nu presupune o astfel de ruptură. Dacă Zeii sunt înțeleși ca puteri ontologice co-originare cu Universul, imanente și active în domenii specifice ale realității, atunci cunoașterea naturii devine simultan cunoaștere a Divinului. Nu există o singură minte Cosmică absolută, ci o pluralitate de centre de inteligență limitată, ale căror interacțiuni produc ordinea, dar și conflictul. Această viziune este surprinzător de compatibilă cu Cosmologia modernă, care descrie Universul ca rezultat al interacțiunii dintre patru forțe fundamentale: gravitația, electromagnetismul și forțele nucleare tare și slabă. Deși distincte, aceste forțe colaborează pentru a produce unitatea observabilă a Cosmosului. Unitatea nu este originară, ci emergentă.
Așa cum o nucă pare una la exterior, dar, odată îndepărtată coaja, se dovedește că structura sa internă este alcătuită din mai multe părți interdependente, unite la un centru comun, tot astfel unitatea Universului poate fi înțeleasă ca rezultatul colaborării unor principii distincte.
În acest sens, ideea monoteistă a unei ordini perfecte, imuabile și unificate apare ca o simplificare excesivă. Fizica contemporană relevă un Univers probabilistic, marcat de simetrii rupte, dezechilibre și procese ireversibile. Ordinea există, dar este locală, fragilă și dependentă de context. Politeismul explică această realitate fără a recurge la mister sau la justificări morale forțate: ordinea este rezultatul echilibrului temporar dintre puteri, iar haosul nu este anihilat, ci permanent ținut sub control.
În limbajul Cosmologiilor clasice, această pluralitate era exprimată prin cele patru elemente, înțelese ca moduri de manifestare ale realității, iar în limbajul fizicii moderne prin cele patru interacțiuni fundamentale. Deși aparțin unor cadre explicative diferite, ambele indică aceeași intuiție de fond: ordinea Cosmosului este menținută prin relația și echilibrul dintre principii distincte. Din această interacțiune emerge un nivel de coerență care face posibilă structura, viața și inteligibilitatea lumii, fără a presupune o substanță suplimentară în sens fizic.
Această diferență devine decisivă la nivel moral. În monoteism, existența răului ridică problema responsabilității Divine. Dacă o singură voință atotputernică creează și guvernează totul, atunci suferința, boala și catastrofa naturală nu pot fi atribuite decât acestei voințe, fie direct, fie prin „permisiune”. Teodiceele clasice răul ca lipsă de bine, ca rezultat al liberului arbitru sau ca test pedagogic eșuează în a oferi o justificare moral satisfăcătoare pentru suferința extremă și impersonală.
Politeismul evită această problemă nu prin negarea răului, ci prin explicarea lui structurală. Lumea nu este guvernată de o singură voință perfect bună, ci de o pluralitate de puteri cu interese și domenii diferite. Răul apare atunci când echilibrul dintre acestea se rupe, când o forță domină excesiv sau când conflictul nu este mediat. Ordinea nu este garantată, iar armonia nu este definitivă. Din punct de vedere etic, această viziune este mai onestă față de experiența umană, care este inevitabil tragică și imprevizibilă.
În concluzie, Cosmologia politeistă, înțeleasă nu ca mitologie literală, ci ca metafizică a pluralității imanente, oferă o explicație mai fidelă structurii reale a Universului decât monoteismul clasic. Ea recunoaște o origine comună a tuturor lucrurilor ,,archē” dar refuză reducerea manifestării acesteia la o singură voință transcendentă. Ordinea lumii nu este impusă, ci emergentă; Divinul nu este exterior naturii, ci prezent în dinamica ei; cunoașterea nu depinde de revelație exclusivă, ci de investigarea realității; iar răul nu este un scandal teologic, ci o consecință inevitabilă a unei lumi plurale.
Astfel, politeismul nu apare ca o relicvă a trecutului, ci ca o paradigmă capabilă să integreze filozofia antică, știința modernă și experiența umană într-o viziune coerentă asupra Cosmosului.
Scris pe Redacția ROPAGANISM de jurnalist colaborator și Director Executiv, Moldovan Mihai-Alexandru